Scrisoare de intentie

Ce ati vazut pe vechiul blog si, deci, cu siguranta veti intalni si aici ? Pai, clar – un om. Acelasi ca si dincolo, cu bune si cu rele, pornind de la aceeasi scuza : sunt om ( viu- a adaugat Nichita zicerii lui Terentius) si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. O aceeasi doza de sinceritate doar ca de aceasta data neestompata de autocenzura impusa de un plus de bunatate. Pe vechiul blog bunatatea, sufletul, se insumau. Iar suma era de natura de cele mai multe ori sa ma determine a trece cu vederea, a ierta prea usor, a evita sa raspund unor atitudini si cuvinte pe care in mod normal, de unul singur, le-as fi taxat in secunda doi. Din acest punct de vedere lucrurile se vor schimba. Nu sunt vreun figurant fitos care sa bifez numai mesajele ce transmit perfectiunea atat a fondului cat si a formei. Accept in aceeasi masura si omul bun pe care parca ti-e frica sa-l atingi de teama de a nu schimba ceva la el dar si omul cu fond bun, omul in care intrezaresti dorinta de bine si de frumos chiar daca aceasta dorinta este stangaci imbracata intr-o forma confuza, incipienta, facand pasi timizi spre delimitarea de ignoranta, de raul lumii, de interese egoiste si mercantilism. Dar voi taxa prostia, prostul gust, prefacatoria, minciuna, rautatea gratuita. Nu voi, alti proprietari de bloguri, sunteti cei vizati de noul look razboinic al continutului hipertensiv al postarilor mele viitoare. Oricum, sunt constient ca voi pierde destui dintre cei ce erau obisnuitii Garii fiindca acest nou blog al meu cu greu isi va mai gasi locul in nisa ce adapostea si vechiul blog. Partea frumoasa, estetica, lirismul si melodia constructiilor semantice a plecat pe poteci de dor. Nu sunt un om lipsit de suflet. Si nu am fost si nu voi fi niciodata genul pentru care padurea inseamna doar locul in care sa topai tribal pe ritmuri de manele in jurul focului de la gratarul cu cefe de porc  recitand afon si aritmic, printre ragaiturile date de bere, versuri de spre „dujmani”, bani si valoare. Si nici marea nu va fi vreodata intinderea de apa aflata in vecinatate nisipului pe care sa stau ca prostul scuipand coji de seminte sau in care sa fac gropite ca sa-mi ingrop chistoacele tigarilor fumate in timp ce ma holbez la toplessul sirenelor, uscat de soarele amiezii pentru a ma bronza fortat in doar o zi sa crape toti vecinii c-am fost intr-un „sejur de trei zile pe litoral”.  Stiu sa ascult padurea,  inteleg ce-mi spune soptit si marea, le vad culorile, le simt maretia, splendoarea, zbuciumul si vesnicia. Numai ca prins in vartejul pragmatismului cotidian, obligat sa fac lucruri pe care trebuie sa le fac cat sa nu mor de foame, nu pot –desi as vrea, sa acord nici padurii si nici marii timpul pe care ambele le-ar merita. Soneria ceasului desteptator si alarmele de pe telefonul mobil s-au inventat tocmai pentru a te smulge, atunci cand ti-e lumea mai draga, din lumea viselor. Dar imi fac timp si pentru a visa. Visez atat cat sa nu-mi duhneasca respiratia doar a canalizare, intre o coada la vinete cu un leu jumate kilu’, injuraturi in trafic cu taximetristii si sedinta lunara de protectia muncii la serviciu. E mult, e putin ? Naiba sa ma ia, ca nici eu nu stiu. Postarea asta am pornit-o initial cu gandul abandonului. Vroiam sa scriu atat : Nu pot ! Nu mai pot ! Nu sunt in stare de nimic ! Pornesc la drum c-un gand si dau navala alte 417 ! Mi-am impus o vacanta, un exercitiu de tacere si-am constatat ca suma secundelor cu plus este sensibil egala cu cea a celor negative. Mi-e bine in aceeasi masura in care mi-e si rau. Nu stiu daca veti intelege mare lucru din ceea ce s-a dorit a fi in cele din urma o nota explicativa avant la lettre a ceea ce veti gasi in viitor pe acest blog. Mi-e frica sa recitesc pentru a mai sublinia sau a elimina cate ceva, pe unde este cazul, cat sa dau textului o nuanta de cursivitate si coerenta. Il las asa cum e fiindca la urma urmei, doar de atat ma simt acum in stare.