As vrea sa fiu a ta… realitate, nu numai poveste

– Al cui esti tu? – Al nimanui. Ah, de fapt nu, sunt si eu un copil al lui Dumnezeu. – Cine e apartinatorul, mai? Cu cine ai venit…? – Cu…nimeni. Citind aici un articol tulburator, mi-am adus aminte de un dialog mai vechi, precum si de barbarismul termenului mai nou medical „apartinator”. Adica atunci cand mergi la spital, e musai sa existe si un apartinator. Cand te codesti sau nu ai ce raspunde la intrebarea asistentei, te miri de uimirea lor: hai domne’, tre’ sa ai pe cineva! Da, poate ca ar trebui. Dar exista situatii in care nu (mai) ai pe nimeni. Poate nu mai ai parinti, rude, poate o familie a ta nu ai avut niciodata. Si atunci vii cu/sau anunti un prieten. Dar poate nici asta nu (mai) ai. Desi suntem tentati sa fluturam din maini, se intampla, exista si astfel de situatii. Si atunci, cine e „apartinatorul”? Nu-i. Desigur sunt si situatii opuse. Cand ai avea „in lista” niscai copii, o soata/un sot, o amica/un amic, dar sunt asa de indepartati de fiinta ta incat i-ai suna degeaba. Si atunci ai o dilema ca nu stii pe cine ori daca sa mai suni. Daca intreaba vreunul: dar tu, care te prezinti aici, ce esti? sotie? amica? amanta? tutore? reprezentant legal? Ce „statut” ai? Nici nu stiu care din cazuri e mai trist si mai tulburator. Ma gandeam la cei pe care ne putem baza. La cat de mult conteaza uneori pentru noi nu sa ne stim iubiti cu pasiune ori transformati in personaje de roman ori de poveste sau de blog… ci ocrotiti, protejati cumva in gandul si-n fapta altcuiva. Am dat dovada adeseori de ipocrizie pentru ca am spus ca nu-mi doresc neaparat un protector. Ca intr-o relatie femeia e ajutorul potrivit barbatului, nu (si) invers. Ca sunt pe picioarele mele si ma descurc, rolul meu fiind doar sa ajut, sa fiu acolo, prezenta, nu absenta ori imprastiata in mai multe zari. Cu toate astea… marturisesc (iata, cu un mare risc, probabil cel mai mare risc) ca as avea nevoie si eu sa ma simt ocrotita, protejata, sa ma-ntrebe cineva cum sunt, cum imi este, daca am nevoie de ceva anume ori doar sa ma tina-n brate cand mi-e greu ori bine. E oare asa de rau sa-mi doresc asta? Inseamna asta oare ca as vrea sa ma agat de unul sau de altul cu vreun scop anume? Oare ar trebui sa pun stavila tuturor dorintelor, firesti pana la urma, de femeie? Sa fie atat de rau ca-mi doresc sa nu mai fiu mereu asa puternica, ci… simplu om? Simpla femeie? Imi aduc aminte de o discutie mai veche cu un baiat, un fost iubit cum ar fi catalogat, dar care mi-a ramas prieten. Si care stie ca, desi au trecut multi ani de atunci, tot el e trecut si azi in agenda mea la telefonul de urgenta. Pentru ca stiu ca ma pot baza pe el oricand, daca as fi in vreo situatie limita. Iar el stie ca as face acelasi lucru pentru el. Acum el e (aproape) la casa lui, dar mi-a ramas amic. Ciudat e ca aici, pe blog, n-am scris niciodata nici macar un rand despre el. E poate nedrept sau poate ca e firesc sa fie asa. Certitudinile si prieteniile adevarate nu se povestesc. Se traiesc, la timpul lor, adesea infinit, si atat. Cat despre dragoste si vis si transformarea lor in realitate… aici e o alta poveste. Poate ca cel mai frumos lucru ce ni se poate intampla, de fapt, nu e sa ne maritam/insuram, sa avem copii, sa fim in rand cu lumea, ci „sa devenim eligibili” pentru statutul de „apartinator”. Ce bine ar fi sa fie intotdeauna reciproc valabil. Ce mult imi doresc asta… Sunt oare de condamnat ca ma arat cum sunt? Adica pe alocuri vulnerabila?