Cronicile tacerilor anuntate

Tacerile fortate nu-mi ies. Parca nu-s facute pentru mine. Daca imi propun nevorbirea, tocmai atunci imi vin cuvintele ca valurile. Daca imi propun incuvantarea, ma poticnesc in taceri. M-a-ntrebat cineva de ce simt nevoia sa-mi anunt tacerea sau iesirea temporara din peisaj? Habar n-am avut ce sa-i raspund. E parca o nevoie continua de a-mi lua la revedere de la ceva ce e, de fapt, inlauntrul meu. Alta explicatie nu gasesc. Inca nu realizez ca ma port pe mine, cu mine toata, cu inima bolnava, cutata, dar in acelasi timp atat de fericit-linistita, pretutindeni. Chiar si daca schimb locul, sau norocul ori pagina pe care scriu, temporar sau permanent, fie la clape, fie cu pix. Ce exercitiu inedit ar fi… sa renunt la a-mi mai anunta plecarile, mai ales ca nu-mi sunt deloc consecvente.Asa incat… De curand mi s-au inghesuit toti copacii-ntr-un munte. Era muntele sfant, sau cel putin asa il percepeam eu. Nu stiam daca aveam sa sap cu folos la radacina copacilor, doar-doar voi gasi izvorul din care, cu o singura lovitura, sa tasneasca iubire revarsandu-se peste bratele mele uscate, invaluindu-ma. Cert e ca m-a sagetat dureros inima in exact acelasi moment in care din munte a tasnit lumina. Si m-am hotarat sa-mi las sufletul in pace, sa respire singur ce a invatat mai demult sa respire si sa-si duca senin inainte crucea, dar si binecuvantarea din taina gasita pe pleoape moi de fiinta de multa vreme-ndragita. Tot de curand gandurile au dat iar navala si s-au imbracat in cuvinte, multe nepotrivite. Am dus des palmele la gura, dar tot n-am putut opri avalansa de sunete inciudat volburate. Cand am ajuns acasa si-am desfacut palmele, linia vietii era estompata, nu mai conta, dar linia inimii era vizibil ingrosata si purta salbe de picuri de apa usor sarata. Si atunci, ce altfel de viata as mai putea sa cer azi Domnului decat cea pe care mi-a dat-o, nu alta… si fara de care sufletul meu n-ar fi aflat raspunsul la mai vechea-ntrebare, in sacul-marsupiu purtata?!